Predarea neconditionata a lui Liz Truss si planurile ei de impozitare „de-a lungul lirei” au ridicat sperante in randul multor oameni ca aceasta faza a economiei neoliberale s-a incheiat.
Versiunea ei a economiei Thatcherite a fost respinsa chiar inainte de a incepe, nu doar de un fel de revolta populara, ci si de operatorii de pe pietele financiare, care ar putea beneficia considerabil de reducerile cotei maxime de impozitare.
Planurile lui Truss par sa se fi bazat pe doua ipoteze de baza. Una, care dateaza din tractul Britannia Unchained din 2012, a fost ca, intr-un fel, dinamismul stins al economiei britanice ar putea fi reinviat printr-o miscare flagranta catre o taxa scazuta, cheltuieli publice scazute si un regim de reglementare scazut. S-au facut comparatii cu Singapore, o economie reglementata care nu avea nicio legatura in practica cu fantezia lor. Ideea „Singapore-on-Thames” a fost intotdeauna o gluma bolnava.
Cealalta presupunere a fost o intelegere gresita a thatcherismului si a atitudinii sale fata de impozitare. In acest moment, desi sunt profund critic fata de ceea ce incercau sa faca Truss si Kwasi Kwarteng si impartasesc usurarea ca au fost ravasiti, ar trebui sa subliniez ca o critica populara a abordarii lor reflecta o ignoranta remarcabila a anilor Thatcher.
Multi comentatori i-au criticat pe aventurierii din Singapore pe Tamisa pentru ca nu au inteles ca Margaret Thatcher a fost foarte precauta si abia dupa 1986, si in special bugetul Nigel Lawson din 1988, s-au facut marile reduceri ale cotelor impozitelor personale – Rata maxima a scazut de la 60% la 40%, iar rata de baza de la 29% la 25%.
Aceasta presupunere ciudata a precautiei thatcherite a fost sa ignore primul ei buget din 1979, introdus de cancelarul Geoffrey Howe. In acel buget, la cateva saptamani dupa preluarea mandatului, noul guvern a redus cota maxima de la 83% la 60% care a guvernat pana in 1988, iar rata de baza de la 33% la 30%.
Cu toate acestea, in contrast puternic cu modul in care Truss si Kwarteng planuiau zeci de miliarde de reduceri de taxe nefinantate, Howe a echilibrat contabilitatea cu o crestere dramatica a cotei principale de TVA de la 8% la 15%. Au vrut sa o dubleze, dar au promis ca nu o vor face intr-un angajament manifest.
Socul si oroarea care i-au intampinat pe Truss si compania nu a fost doar faptul ca planuiau reduceri de taxe nefinantate, ci ca se imprumutau pentru a le finanta, iar incasarile mergeau catre cei care aveau mai putin nevoie de ele. Dupa un deceniu de austeritate, aceasta a fost ultima picatura, ofensand chiar si potentialii beneficiari.
Nu exista nicio dovada a vreunei legaturi cauzale intre cote mai mici de impozitare si cresterea economica. Teoria se intoarce la asa-numita curba Laffer, care este menita sa arate ca impozitele mai mici se platesc singure.
Oh, nu, nu: pietele financiare au vazut-o imediat.
Apropo, este putin cunoscut faptul ca, atunci cand a redus cota maxima in 1988, Nigel Lawson a sustinut ca se vor plati singuri. Cu toate acestea, „ortodoxia trezoreriei”, pe buna dreptate, nu a putut accepta acest lucru, iar costul bugetar considerabil a fost mentionat in mod corespunzator in raportul bugetar.
Pietele si publicul au fost socati de gandul ca reducerile de taxe Truss vor fi insotite, in mod obscen, de si mai multa austeritate.
Ceea ce ne readuce la intrebarile centrale: marcheaza acest episod un punct de cotitura? Nu s-a saturat tara asta de austeritate?
Evenimentele recente nu indica necesitatea de a reexamina ideea ca planurile de concentrare asupra deficitului bugetar ar trebui sa depinda atat de mult de reducerile cheltuielilor publice?
Cert este ca serviciile publice decente necesita o revolutie in atitudinea publicului fata de impozitare. Jeremy Hunt si concurentii la succesiunea lui Truss.